Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din mai, 2015

par small si minte big

l-am tuns p-asta micu, ca prea-i nadusea ceafa sub buclele aurii. am aruncat buclele la gunoi, s-o imbogati crestinul care recilceaza gunoiul egiptului cu mana. ce stie el cat le-am mai pupat noaptea sau dimineata? in fine. am fiert o supa clara si-am facut un orez cu morcovi, cam sarat, dar inchidem ochii. m-a intrebat toma intre 2 bucati de prajitura cu mere: mami, you big? yes, big, but not so big. tati big? yes, tati Big. toma small? yes, now small, but you will grow Biig. mami, stand up! [ma ridic] that's big? ma intreaba masurandu-ma de jos in sus yes, that's big. ok, lay down! hai mersi, omu lu mami de stiinta. azi noapte a transpirat. il lasasem sa adoarma fara tricou si uite ca un vanticel s-a strecurat pe fereastra larg deschisa a celor vreo 30 de grade, si l-a zgribulit. mi-a zis: mami, I want towel, cand s-a simtit jilav. Mi-a placut ca-si cunoaste nevoile si m-am judecat pentru ne-tricou. Apoi de dimineata a vomat in reprize, semn ca l-o fi lua

cel mai profund lucru care-ti vine in minte

maine sunt 47 de grade. sa nu ziceti ca nu v-am spus. egiptenii o dau cu 53, dar BBC le potoleste entuziasmul si ii invita sa mai scoata 6, ca nu dau din buzunar. oricum ar fi, e greut, dar asa e viata toata, deci, mergem inainte cu determinare. cam cum mergea asta micu in poza, cand l-am luat azi de la gradi. avea lunch-boxul gol de atata consum, iar in mana stanga niste urechi de iepure presarate cu orez, o minunatie de activitate de care a fost mandru vreo 5 minute bune. a pierdut de bucurie 2 boabe de orez si a cantarit pret de cateva secunde decizia luatului de pe jos, apoi le-a lasat in plata lor, ca toate trec. l-am dus in restaurantul unde ne place noua sa mancam iar el stia din prima ce vrea, unde ne asezam, cat stam si ce bun e ce mancam. la masa de langa, un american entuziast incerca sa impresioneze o colega de job, mai rezervata ca el, dar vadit interesata de masculinitatea lui. i-am urmarit o vreme. el vorbea raspicat. toma m-a intrebat what is this? i-am spus

calibrarea de la 5 si un sfert

prin cairo sa tot fie vreo 44 de grade, care noaptea nu coboara nici rugate. am ajuns sa ma trezesc dimineata la 5 si un sfert, sa fug pe acoperis, sa ma indoi in 5 pozitii de yoga, sa las rasaritul sa ma prinda incrucisata, ca sa iau o portie de racoreala, cu care altfel nu mai apuc sa ma delectez pana in dimineata urmatoare. refuz aerele condintionate cu care e blindat apartamentul nostru si o tin pe dusuri dese si apa.  se face 6, se trezeste toma, mananca 3 iaurturi si-i povesteste lu tati vise, pana e gata cafeaua si-o bem pe acoperisul cu pricina, unde eu nu mai contenesc cu revelatiile care m-au strabatut pe cand iesea soarele dintre piramide. divaghez, doar ca sa ma dau mare ca am piramidele in ceafa. incerc sa le vizualizez cu puterea mintii, dar mintea e goala de-acum, gratie portiei de yoga de la 5 si un sfert. luam un taxi spre scoala, soferul e un extremist musulman, in rochie, chel si cu barba lunga; incearca sa ma convinga asupra unui program on line de comenzi

refugiata din yemen

sunt la scoala si nu sunt. corpul imi doarme cu ochii deschisi, inima mea e impacata, mintea ia o pauza. serbarea de ieri s-a incheiat complicat, dar sunt fericita. copiii au performat zambind, tatalutoma a fost acolo, am ras acelasi ras, eu pe scena, el in public. e mandru de cum imi fac treaba, iar eu sunt linistita cand ma uit la el. cativa parinti s-au vaitat, dar lectia nemultumitului pe toata lumea am invatat-o cu mult in urma, deci zambesc. cu fiecare reusita stiu mai bine cine sunt si primesc acuzele mai senina ca ieri. o mama cu 5 copii e interesata de programa scolara pentru mezinii ei. e o refugiata din yemen, sotul ei a murit subit, apoi cand inca nu se dezmeticise, a venit razboiul ca o salvare de la necooperatul cu moartea sufletului pereche. cati ai ai? o intreb. 38. eu 32. zambim. nu ne ajuta cu nimic numerele astea. a fost asa doar o verificare sa ne amintim ca suntem in viata si ca mai avem de luptat. pot sa te intreb, pentru mine: cum te-a asumat egi

opriti viata, despicati visele, zambiti!

cred ca nu e tara din lumea asta, nu e gradinita, nu e scoala, in care sa se repete pentru serbarea de sfarsit de an si profesoarele sa nu o ia razna, copiii sa nu oboseasca de-atata cantat sau dansat, capul organizatorilor sa nu explodeze. am incercat sa infuzez cat calm am putut printre profesoarele mele, sa le reamintesc ca vreau show-ri simple, pe care copiii lor sa le interpreteze natural, zambind, vin si plec de pe scena, ajustez fete morocanoase, ridic moralul, ma las badijonata in hartie igienica si musc dintr-un morcov de plastic, in timp ce copiii canta despre snow man la 37 de grade, in spatele piramidelor. ii ascult plansul profesoarei de araba, dezamagita in dragoste. ea imi spune ca ma iubeste, iar eu o cred pe cuvant. o profesoara nervoasa trage de maneca un copil care doarme pe el. el se scarpina la locul unde ea l-a semi-ciupit, iar eu oftez. e o profesoara buna, in care cred mult. nu vreau s-o ofensez. nu mai am voce. strig insa ca nu vreau sa-si piarda

scrisul invinge!

scriu de pe telefon, in ciuda vrerii mele, intru latirea buzei inferioare a dezamagire, intru colapsarea laptopului, intru cinstea digitalului. ma doare butonarea asta a nebutoanelor, taci scrinul asta popular. dar scrisul invinge, nevoia de poveste continua, viata castiga. am copt poate cea mai buna placinta cu carne din lume. cu legume multe ca sa nu ma invinovatesc. am dat o tura prin parcul de suflet, am cunoscut un cuplu interesant armeano francezo libanez, stabilit in egipt. 2 artisti frumosi si tineri cu 3 copii deja. mi-au dat incredere. ea purta aceeasi pantofi ca mine, un brand rar, de negasit in cairo. ea ii primise din londra, eu din bucuresti. mi-a placut ritmul conversatiei. toma a zambit si el afirmativ. ne mai vedem cu oamenii astia. la iesirea din parc ne asezam la o masa a strazii. a niciunei terase, a niciunei note de plata. o masa rupta si 2 scaune vechi, ca o scena dintr-un film despre cuba. in drum spre casa sunt scanata insistent de localnici. nu sunt obisn

pilaf sarbesc si zvacuri carieriste

pe foc am un pilaf sarbesc, reteta care nu i-a dat gres mamei mele niciodata. n-am fost in serbia, dar daca ajung, o sa le gatesc pilaful asta, sa vada si ei cum e cand pune o romanca suflet. copilul meu, o litra rus o litra egiptean si jumatate roman, doarme lung si moale si se va fi trezit cand voi fi oprit focul. frunzaresc un articol in care o profesoara in a carei performanta nu mai cred, desi eu am angajat-o, se vaita de discriminari rasiale, negresa fiind intr-o tara arab-africana. am iubit-o, dar ea n-a inteles. vrea mai mult, iar eu n-am timp. gandul meu diseaca o gradinita germana, intr-o locatie elvetiana, la periferia cairoului. incerc sa ajung la carma gradinitei asteia, dar sunt prea ocupata cu serbarea de sfarsit de an a scolii de pe malul nilului, fara de care nu mai stiu sa respir de vreun an incoace. noroc cu balerina din bulgaria, care a pregatit cu fetele de 5 ani un moment de poveste. ma bazez pe ea. ne leaga un fir est european despre care nu vorbim.

ma uit la privirea lui catre sine

l-am lasat la gradinita cu inima stransa. am comunicat ingrijitoarei sudaneze, 'tina', in care n-am incredere, ca toma cere 'apa' atunci cand ii e sete si inseamna 'water'. toma a plans ca plec, iar eu am stiut ca planetele nu erau aliniate, acum ca ingrijitoarea filipineza, 'nara', lipsea din peisaj. l-am intrebat pe seara, inainte de culcare, cum a fost azi la gradinita. mi-a spus: 'nara home. tina gave toma apa'. de unde stie el sa puna 'give' la participiul trecut? si cum stie el ca de fapt eu intreb cum a trecut inima lui peste absenta 'narei'? ma uit la privirea lui catre sine. isi pune intrebari, trage concluzii. are 2 ani jumate si intelege viata cu minuni si greutati, cum stie ea sa ne surprinda. ma umplu de lacrimi, dar nu las niciuna sa curga. o sunam pe nara, s-o intrebam de sanatate, iar ea e fericita ca ne aude. inchei convorbirea si inima mea se mai aseaza. gatesc o musaca de vinete, in care pun u

plansul ca agent de curatare si ingrijire

mi-e dor sa va scriu de vreo 3 zile. si asa adorm in drum spre poveste, ca nu ma mai incumet la introducere, asezare in pagina si metafore preliminarii. am pierdut un om azi. adica nu de tot, dar doare. e ingrijitoarea de la gradinita lui toma, o tanti filipineza a carei stradanie am apreciat-o in fiecare zi pret de un an aproape. a fost concediata subit si absurd. nu stiu cand o s-o revad, desi inima imi spune ca in curand. plang ca maine toma n-o s-o mai gaseasca la treaba si invat sa merg mai departe. tara asta e un tavalug care trece peste oameni buni si rai, spala praf cu lacrimi, apoi pune soare pe obraji si totul renaste. la scoala, o fetita de 6 ani mi-a pus in palma o farama de chips, pentru sora ei dintr-o clasa mai mica, fiindca stie ca trec prin toate clasele negresit. am strans farama in pumn si i-am promis c-o ajut numai azi: ai uitat ca n-ai voie cu chipsuri la scoala?  s-a scuzat fara vorbe, iar eu i-am indeplinit dorinta cu responsabilitate. sora ei

nu lasa unumaiu sa-ti umble la fericire!

cand am inteles ca azi a fost 1 mai, era deja noapte, toma imi dormea in brate, tatalutoma imi spunea ca ne-am inhamat la prea multe vise marete in acelasi timp, eu spuneam ca nu mi-e frica de nimic, iar panourile publicitare urlau a progres din strada. imbratisasem o prietena buna, vizitaseram o gradina generoasa, gustasem o capsuna furata de toma dintr-un ghiveci de vanzare, ma minunasem deasupra unui lac plin de brusturi plutitori, ma scufundasem intr-o piscina dichisita, culesesem niste dovlecei. toma plantase niste busuioc, cucerise niste oameni cu zambetul lui pe jumatate. bausem niste vin, gatisem dovleceii culesi. tatalutoma imi adusese deja ditamai mana de patrunjel pe care am plouat-o peste dovleceii caliti cu usturoi. florile de dovlecel le pusesem intr-o salata si dadusera bine. vorbiseram despre cum timpul nu exista in definitiv, ci doar in mintea oamenilor, ca numai anotimpurile conteaza si busuiocul plantat de toma si piersicul care a rodit si dovleceii culesi, si dor