luni, 16 ianuarie 2017

sufletele care merg inainte cu fruntile sus

am iesit din gradinita istovita amestecand ganduri, franturi de dezamagiri, planuri de mai simplu.
toma isi pusese ochelarii de gangster, de la magazinul cu orice produs 2 lire.
toma, e noapte afara, am spus.
nu intelegi nimic, a parut el sa-mi raspunda. purta pe brate macheta lui din materiale reciclabile de care tati o sa fie atat de mandru ca o sa-i pupe mainile si ochii si crestetul.
mergem sa mancam in oras, m-a invitat copilul meu de 4 ani la un fel de cantina care vinde un orez amestecat cu linte si naut, sos de rosii, lamaie, usturoi si plouat cu ceapa prajita.
consumam cina asta de umplutura, traversam o strada mare si neagra, vantul aproape ca zboara macheta, eu indrug o ocara, toma promite seriozitate.
cumparam portocale, capsuni, banane, hai si castane, o sticla de apa. strada rupta atenteaza si ea la siguranta machetei, dar ajungem in casa teferi.
ne pupam, asa de temerari ce suntem.
imi spune: daca te doare capul eu pot sa-ti fac un masaj. of toma, ce bun esti. nu ma doare.
auzi mami, ma uit si eu 2 min la mr tickle?
nu toma, ca tu nu te uiti doar 2 min, tu te uiti 5 apoi 10 apoi 15.
nu, promit, in seara asta ma uit chiar 2 min fix.
adoarme insa inainte ca eu sa termin de scos rufele din masina de spalat, iar eu imi dau voie la o bucurie vinovata.
coc castanele, ma gandesc cum mancam eu in torino un coif de castane de 3 eur cand eram nemama si nu oftez. e un gand care nu doare. e ca o pagina citita dar fara sublinieri.
casa respira liniste.
tatalutoma suna cu o veste buna.
deschid cartea blogului, incarc stiloul zilelor si scriu rutina asta pasnica din datorie fata de constiinta, fata de oameni, fata de sufletele care merg inainte cu fruntile sus.

vineri, 13 ianuarie 2017

usor cu cafeaua pe scari

ieri  a fost ziua in care am iesit din casa cu cana de cafea in mana. n-am avut inima nici s-o dau pe gat, nici s-o las pe masa, asa ca uite-ma coborand ca-n `usor cu pianul pe scari`.
a fost frumos cum batea soarele in cana mea, cu toma spulberand praful in pas saltat si cum am avut timp sa beau 4 guri bune pana ne-am urcat intr-un taxi. hai ca pana la urma e loc de mai multa bucurie home made in simplul vietii.
toma mi-a zis: da-mi sa sorb eu ultima picatura sa nu ti se verse in geanta, iar eu am zis: hai ca esti destept.

la gradinita am sters nasuri multe de copii cu guturai si m-am gandit ca nu poti sa stergi de 6 ori pe zi nasurile a 14 copii daca nu iubesti meseria pe care ti-ai ales-o.
le-am spalat si manutele inainte de mancare si m-am pierdut in analiza podurilor de palma ca niste gogosi cu gem.
m-a durut capul tare. am rugat-o pe o fetita de la afterschool sa-mi maseze crestetul si am simtit niste vibratii interesante. mi-am zis: fata asta e speciala.
ea s-a oferit sa ma ajute in clasa asa ca am delegat-o sa organizeze jucariile, sa stearga nasurile cu mine, sa cante. am admirat mult determinarea ei. se risipise durerea de cap in timp ce ea isi exercita harul si m-am gandit ce buna ar fi lumea daca oamenii nu s-ar irosi in indeletniciri care nu li se potrivesc.
pe seara m-am bucurat pentru o mama care se reunea cu copilul ei, am complimentat o dansatoare din buric, am ascultat niste muzica mediocra si-am mancat sarmale bune de orez.
azi am sarbatorit o aniversare, am ghicit o zodie, am imbratisat 5 oameni dragi, poate mai multi, am dezbatut viziuni educationale, am vorbit in 4 limbi cu 7 nationalitati.
toma s-a jucat mult in parcul sufletului.
pe tatalutoma l-a chemat un baietel si i-a spus: vrei sa faci ceva pentru mine?
ce sa fac?
poti sa-mi pazesti gramezile astea 4 de nisip?
de ce? tu unde te duci?
ma duc sa -i spun ceva tatalui meu.
tatalutoma a zis: poti sa te bazezi pe mine.
copilul a zbughit-o.
a venit sora lui cu niste apa intr-un pahar.
tatalutoma a comunicat: sunt aici sa pazesc gramezile astea.
ea a spus: eu am adus niste apa. vom pazi impreuna.

asta am vrut sa va spun: ca responsabilitatile n-au legatura cu varsta, ca bucuriile n-au o limba anume, ca imbratisarile calde topesc deznadejdile, ca nu-ti trebuie balcon sa-ti bei cafeaua la aer. 

vineri, 30 decembrie 2016

in loc de rezolutie

am maturat strategic niste praf. nu matur niciodata toata casa. nu ma ancorez la ce nu pot sa duc.
am spalat 2 masini de rufe. ca femeia.
am sortat 2 munti si un deal de haine de vara.
am pus 2 saci de dat cui n-are.
m-am minunat iar de cate am cand cred ca n-am. si doar am aflat ca am, dar n-am trait nicio bucurie particulara.
am pus pe plita un orez cu legume.
copilul doarme somn bun de lasat mama in pace.
i-am sters de praf 6 carti si un domino, gasite sub muntii de rufe. sunt frumoase regasirile.
casa arata aerisita. inima mea e imbacsita. asa cu fel de fel de neputinte de sezon, conversatii de complezenta si prefacut amiabil.
ne zambim scurt, o treime sa zic. perpelim acuzele pana le rumenim. parasim campuri de lupte inutile si ducem zilele spre seri.
as putea sa duc nostalgia pana in cele mai prafuite panze albe, dar s-a trezit copilul taman cand am terminat de facut orezul, asa ca iau coincidenta ca pe o minune si opresc gandul.
maine se termina anul toma. o lua cu el tot ce nu ne-am priceput sa incepem si ne-o lasa pentru anul nou sa terminam neincheiatele. ce credeai ca bagam ceva pe sub pres? nu, le luam cu noi in constiinta.
sunt niste clipe, toma, intre ani, in care te gandesti la cat ai fost si la cat ai vrea sa fi fost. apoi te scuturi de asteptari si-ti amintesti minunea care esti si taci. si lasi anul sa se rostogoleasca. si faci loc in inima pentru noi zbateri, intelegi?
e bun orezul, te-ai descurcat, inghite el cu ghiogarturi.

luni, 26 decembrie 2016

incropeala de craciun

am incropit un craciun cu leurda fiarta si-am dezbatut cu soacra-mea soarta masinii ei de spalat, o rabla respectabila care urla spaland de 30 de ani.
au venit baietii de la bosh, au constatat avaria, au incasat caruta de bani, au luat masina de spalat cu ei la firma, s-o faca buna si s-o aduca inapoi cand or trece sarbatorile crestine nementionate in calendarul musulman al zilelor lucratoare ale egiptului.
ei si cum se perpelea soacra-mea de dorul rablei, am pus niste muzica populara, respectiv of mai dor mai dor mai dor, nici la vara nu ma-nsor.
ar fi mers o tuica, dar am inghitit in sec si ne-am bucurat ca traim.
am scos apoi parleala la o petrece a unei englezoaice, care ne-a tratat cu sarmale de orez, carnuri, vinuri si-o budinca de fructe uscate- fiarta numa 7 ore la foc incet.
am schimbat impresii cu un norvegian, am sters lacrimile unei bulgaroaice, am dezbatut politici educationale cu o finlandeza.
o egipteanca ne-a intrebat pe mine si pe tatalutoma: sunteti rude? suntem sot si sotie am raspuns eu.
ea a zis ca stie, dar intreaba joviala daca eram rude inainte de casatorie, in egipt casatoriile intre rude fiind o rutina de nestramutat.
fiindca semanati, apasa ea.
ne iubim inseamna. raspundem noi in acelasi timp.
ei i se face rusine si noi ii imbratisam rusinea si dezvoltam subiectul casatoriei din dragoste.
toma se strecoara printre picioarele noastre si un blitz ne cuprinde intr-o poza spontana care sa confirme cate am marturisit.
am impachetat petrecerea si-am dormit stramb, cat sa ma trezesc intepenita si sa ma rog de toate ingrijitoarele gradinitei sa ma traga pe spinare cu carmol, ah mami, ce departe esti!
am confectionat niste fise in care sa documentez random acts of kindness in fiecare clasa si-am marcat acolo cum un baietel de 2 ani s-a prefacut ca-i da niste mancare dintr-o farfurie de jucarie unei colege, iar ea a cuprins mancarea aia prefacuta si a mancat-o cum ar veni. m-am topit.
apoi un alt copil a aranjat toate scaunelele rasturnate de colegii lui. poate ca el e doar un viitor fixist, dar am trecut si gestul lui la minunate. m-am intrebat pe cine ajuta documentarea mea. cred ca ma ajuta pe mine sa stau calda la inima si-i ajuta pe ei sa se simta valorosi.
si-am incalecat pe-o sa si ma duc in treaba mea! iubiti-va mult!



miercuri, 21 decembrie 2016

serbare cu sustainable touch

s-a adunat oboseala, s-au amestecat emotiile, s-au invalmasit dorurile, s-au topit putintele in neputinte si uite-ma in nesomn la orele 4 dintre noapte si zi.
nici nu stiu cui sa scriu si la ce sa invit.
as invita toate mamele duse la serbare sa nu le fie rusine de copiii lor care plang de emotie in loc sa cante ca la repetitie.
ma doare incurcatura de pe fetele parintilor frustrati pentru nereusitele umane ale copiilor lor.
la fel cum ma dor si educatoarele care insista pentru perfectiune, neluand in calcul coordonatele vietii de copil.
am sarbatorit craciunul azi la gradinita, intr-o societate preponderent musulmana. am pus zambete peste frici, liniste peste nemultumiri, speranta peste confuzie.
am sarbatorit nasterea fiului dumnezeului unora in timp ce tara dezbatea adevarurile a patru profeti de-ai unui alt dumnezeu.
in timp ce globul traia drame pentru care o sa inventam niste dumnezei noi ca sa ni le putem explica.
am sters lacrimi de copii ai caror parinti n-au reusit sa ajunga la concert. poti sa dai vina pe trafic, pe pisici, pe magari, pe nil, pe crocodili. cantarea nu se repeta. servesti un biscuite, consumi o vina, faci o poza cu mr ahmed costumat in santa si cam atat.
am primit niste dulciuri sofisticate de la o mamica inimoasa, le-am dat si eu unei ingrijitoare mai fara noroc. ea a plans si mi-a zis: nici nu stiu ce sa zic. m-a urmarit replica ei peste zi. am inteles ca uneori daca apuci sa strangi omul de mana in timp real si in strangerea aia ii simti inima, nu mai conteaza cate cuvinte s-au rostit si ce forma au luat ele.
am facut niste ghirlande din brosuri de supermarket si-am decorat curtea gradinitei cu ele, cat sa-mi zica tatalutoma cand a venit sa-si vada copilul cantand: i felt your sustainable touch.
niste parinti care traiesc in uk, dar care in vacante vin acasa, in egipt si aduc copiii la noi la gradinita, mi-au zis: ce treba buna ati facut mis corina.
multumesc. sa le spuneti acolo in uk ca ne straduim aici la piramide sa facem vorba lu hagi o figura frumoasa.
aa, chiar gheorghe hagi, foarte bun jucator, mi-l amintesc.
ma asez sub bradul de plastic si le cant copiilor ai caror parinti n-au reusit sa ajunga la serbare, un mos craciun romanesc. impart cu ei dorul de parintii mei si ma derulez pe dinauntru pana la vremea serbarilor mele cantate tare, cu drag, cu incredere.
m-am nascut sa tin copilaria in picioare. asta cred ca e menirea mea.


luni, 12 decembrie 2016

votul si bomba

ma vait la tatalutoma de nesansa usr-ului.
imi cantareste procentele. conchide ca nu stam rau. rezum asteptarile, sperantele, circumstantele. el in continuare e multumit de cum joaca romania trezita.
desigur ca noi discutam din loja dictatoriala. din loja transparentei dejucate.
a candidat si el la parlamentarele mintite ale egiptului.
a fost userist si el, construindu-si campania electorala, rupandu-si pantofii de nunta, mergand kilometri pe jos, de vorba cu oamenii nedreptatiti.
l-am vazut integru in fata camerelor si mi-a crescut inima.
i-am pupat fricile pe frunte si-am sperat cu el, pana n-a mai fost nimic din alegerile alea.
s-au dizolvat cum s-au nascut, iar inflacararea politica a familiei s-a suspendat o vreme.

m-a intrebat toma azi: e periculos daca lumea nu voteaza?
e periculos! ai inteles bine. pui de revolutionar ce ne esti.
n-o sa uit niciodata cum mi-a aratat el azi in cabina logo-ul usr-ului pe hartie, ca sa nu pierdem vremea.
n-o sa uit nici ce curat am respirat dupa ce mi-am facut datoria.
pasaportul meu cantarea azi mai mult ca toate drumurile pe care le-am batut in nestatornicia mea.
copilul meu de 4 ani, a inteles ca e periculos sa nu votezi.

dar uite tot azi, la doar 2 zile de la ultima bomba din cairo, a mai explodat una, cat sa omoare niste zeci de oameni si sa instige niste milioane.
deci vezi tu toma, pericolul are fel de fel de captuseli. moartea e primul pericol, dar desigur ca si nevotul duce la consecinte greu de gestionat.
pana una alta suntem teferi. nu extrapolez sa-mi ingrijorez parintii, extrapolez sa va reamintesc sa pretuiti viata si sa va cresteti copiii in adevar.
sa visati si sa plangeti, dar numai daca plansul aduce reconstructie nu pizma.

sâmbătă, 10 decembrie 2016

cea mai grea intrebare

m-a intrebat cand ieseam din supermarket, asa inquisitivo-senin cum umbla el prin viata, mami cand o sa mor nu mai misc? nu mai pot sa fac aaa, sa tip sau ceva?
mi s-au blocat mecanismele sinelui. m-am temut sa expir. mi s-a umplut gura de aer care urla sa iasa la praf, dar nu eram gata sa vorbesc. si cu frica asta ce fac? vizualizez intrebarea sau fug de ea in primul raspuns?
cand murim, ma strecor eu in drama sa nu las copilu singur, corpul se opreste. noi traim intr-un corp fizic, care daca e sanatos s-ar putea sa ne tina mult. adica nu e neaaparat o garantie, dar..
adica sa nu mancam fake, stiu, ma asigura el plictisit de povetele mele anti-zahar.
deci cand murim nu mai respiram?
nu mai respiram ca se opreste corpul care ne-a servit, dar sufletul nu moare niciodata. el sta viu pentru oamenii care ne-au iubit si pe care i-am bucurat.
nu ma intreaba ce e sufletul. iar neintrebarea asta pune liniste peste frica dezbaterii. el stie de unde vin emotiile ca l-am crescut cu inima la vedere.
la scara blocului gasim un soricel mort. zic uite, corpul soricelului asta nu mai misca.
e mort. rosteste el, sa auda cum suna negrul.
urcam scarile iar el ma asigura: am super muschi.
eu intorc placa: fiindca nu mananci prea mult fake.
el se impiedica. de 2 ori. doar ca sa-mi arate ca treaba asta cu ne-fake-ul nu merge asa adusa in orice discutie. ba mai mult incurca atunci cand argumentul iese din sfera usor-explicabilului.
imi vin in minte atatia oameni dragi care au pierdut oameni dragi.
despre mersul lor greu inainte, despre piedicile acceptarii, o sa-i explic poate alta data.
am ajuns in casa. traim. e dintr-o data minunat si suficient.