duminică, 25 septembrie 2016

i am not an octupus

am baut o bere cu prietena mea italianca, in clubul elvetian din inima rupturii cairoului, in timp ce copiii ni se prafuiau de drag la picioare.
am trecut asa in revista copilarii, perspective, probabilitati, politici europene, crize identitare, estetica de context, dragoste, blocaje, minimalism.
cand s-a facut un fel de tarziu, ea a plecat cu un taxi, iar eu cu o repeaga de autobuz. toma a cerut o acadea de la un chiosc stand sa cada. eu am zis ca asa ceva never, dar toma a conchis: un pic de fake, azi numai.
hai daca eu mi-am alocat placerea unei beri, sa las si copilul sa linga o bomba roz pe bat.
in autobuz statea pe scaun, cu acadeaua in gura si se uita pe geamul crapat la privelistea mai crapata ca geamul. ca intr-un film al bucuriilor mici. ma durea zaharul scenei. am coborat. am intrat intr-un magazin de cosmetice locale, mi-am luat un sapun din lapte de camila, un ciot de ghimbir si un fel de dovlecel nemancabil, dar cu proprietati nebanuite de catifelare a pielii. hai s-o vedem si p-asta. toma mi-a zis: mami nu-mi mai trebuie acadeaua asta. iar eu  am strigat hamdullelah, adica multumim lu alah cu evlavie crestineasca pentru ca a oprit spirala zaharului. tine-o tu, mi-a poruncit. bai baiatule, i am not an octupus, si i-am aratat mainile pline de plase.
el nu a zambit, fiindca nu era o gluma.

din strada cumpar jumatate de kg de smochine, cam tuflite, dar ele asa se prezinta si cand sunt fericite. vanzatorul e batran si obosit. ai copii p-aci? sa las si io acadeaua asta linsa pe jumatate? el zambeste, se cauta de un petic fara praf, eu anticipez cautatura si depun bomba roz pe bat intr-o lingura de plastic, in talerul afacerii lui cu smochine.
mersi imi spune el si pune mana la inima. pardon, la buzunaru cusut pe dos, de unde imi scoate monedele-rest. uite cum ma pacaleam. acolo la piept unde stiam eu ca sta inima, el isi tine numeraru. inima e in taler, danseaza cu fata la strada care nu adoarme ni cio da ta.
3 guava, 1 kg de banane si ne strecuram printre 2 microbuze care miros a tigari interzise de guverne. un fumator imi face loc sa trec, eu spun multumesc, iar el raspunde cu placere din slapii lui murdari, care nu schimba cu nimic decenta situatiei care s-a consumat.
mami, i understand now why you said you are not an octupus, cugeta toma, uitandu-se la bratele mele cu smochine in varf.
you are a great kid, cuget peste cugetarea lui, intelegand ca sa treci la 4 ani cu privirea peste tot circul asta social si sa nu te vaiti, e un har.
i am a great brother.
you will make a great brother yes.
si o aducem iar in poveste pe sora lui nescrisa, neplamadita, neinceputa, doar conceptualizata cu puterea inimilor casei.

vineri, 23 septembrie 2016

despre vaccinare cu neindoiala

toma creste fara vaccinuri, fara medicamente, fara vizite la pediatru, fara cosmetice.
o buna bucata din mamele care ma citesc ma considera o norocoasa naiva. desigur ca cine vrea sa ma ude cu o ploaie de statistici confirmand iresponsabilitatea mea teribilista, o poate face.
umbrela mea ramane tatal copilului meu, care m-a crezut pe cuvant ori de cate ori am luat o decizie ferm-naturista in evolutia sanatatii corpurilor si spiritelor familiei.
e cel mai categoric om din cati cunosc, e cel mai bland om din universul lui toma, dar daca nu e de acord cu vreo idee de-a mea, nimic nu-i clatina forta cu care imi taie elanul.
ii sunt recunoscatoare ca nu s-a indoit niciodata de nevaccinarea lui toma. ca nu m-a blamat. ca imi e stalp langa convingerea ca sanatatea e un cumul de mancare cruda, fericire, intentii curate, nepanica, mers pe jos, inteles durerea in context si nemascarea ei cu solutii medicamento-miraculoase.
am dezvoltat in viata de mama o grija zilnica a bucuriilor mici, a relatiilor cinstite cu semenii si a mentinerii corpului departe de tot ce mi se pare chimic, implicit nociv.
de 5 ani n-am mers la doctor decat sa nasc.
nu detin reteta sanatatii. incerc doar sa-mi ascult corpul, sa nu uit sa beau apa, sa suplimentez cu verdeata cand ma simt slabita si sa dorm cand mor de durere de cap. sa meditez cand imi plange corpul de atata stres mental si sa imi corectez preocuparile atunci cand ma indepartez de natural.
cum imi manifest recunostinta fata de univers pentru toate nebolile?
pai uite un exemplu, naiv probabil si el. am o prietena egipteanca pe care tatal copilului ei a deposedat-o de micut, la 2 ani de la nastere, fiindca nu se mai potriveau.
in cultura asta care favorizeaza barbatul, ea e practic legata de maini. copilul creste in casa in care tacso mai are 2 neveste, departe de mama naturala pe care o aude la telefon si o vede la cheremul tatalui, poate ca o data pe luna.
nu intru in detalii justitiare, ca toate sunt o iluzie si-o mare de lacrimi. cert e ca femeia asta e un om minunat. n-are deocamdata arme cu care sa-si aduca copilul aproape. dar de fiecare data cand ne intalnim, ea si toma petrec cele mai calde momente din univers. o las sa fie mamalutoma, iar ea stie si plangem 2 lacrimi de norocoase ce inca suntem, in tot amalgamul asta de grele cu care vine viata la pachet.
desi mama ca si mine, ea n-are acces la dileme farmaceutice/ educative/ simpliste sau progresiste, cu privire la evolutia copilului din medalionul de la gat.
il inconjoara insa pe toma cu o grija supranaturala. incearca sa respecte normele mele de nutritie/ libertati, dar se hlizesc intr-un mod care numai lor le apartine.
asa cred ca multumesc eu universului pentru minunea de copil care m-a ales sa-i fiu mama, pentru neboli, pentru curajul de a decide ce-mi dicteaza constiinta inimii, nu gura lumii obosite de atata nevoie de atras atentia.
daca la finalul examenului motherhoodului castig eu sau castiga nefastul, asta nu ma preocupa. refuz sa intru in competitii care ne secatuiesc de frici, de cuvinte, de vlaga. aleg sa raspund cu inima deschisa, intrebarilor inimilor care plang pe langa mine, ca sa imi reamintesc zi de zi ca viata e un miracol. o celebram sau o ostoim.



luni, 19 septembrie 2016

opriti timpul!

prima obsesie a lui toma a fost legata de ceasuri.
avea cam 2 ani cand a inceput sa identifice fiecare ceas din proximitatea pasilor/ ochilor lui si l-a tinut nevoia respectiva vreun an.
apoi sigur ca nu s-a rupt in totalitate de cautarea asta, dar a lasat-o mai moale.
a inceput de ceva vreme sa simta cand au trecut 5 minute, sa ceara sa afle cat dureaza o zi, cat inseamna jumatate de zi, ce e timpul de fapt, dar nu acolo in ceas, ci afara, in viata.
ma intreaba pe dos: cate saptamani sunt intr-o zi, cand e toamna si mai ales cand o sa ninga?
in romania din inima mea toma, miroase a toamna deja, asa imi spun statusurile romanticilor de pe facebook, dar in egiptul nostru ii da cu vara, cu maneca scurta, cu somn dezvelit, cu ploaie neplouata de poate 9 luni.
in romania copilariilor mele o sa ninga putin dupa ce vei fi implinit tu 4 ani rotunzi si magici, dar in egiptul nostru uscat, poate ca doar o maneca trei sferturi o sa marcheze `transhumanta` asta care nu e decat un cuvant de acasa, nimic de batut in cuiul clipei.
zilele se scurg in saptamani, nu invers, mai adaug.
a da, ai mai zis asta. ma linisteste el, cu memoria lui de ceas.
auzi mami, de ce nu m-ai pus ieri sa ma uit la tableta 5 minute cum am zis?
fiindca te-ai luat cu altele si ai uitat. uite poti sa te uiti acum, dar numai 5 minute.
eu nu vreau acum! eu am vrut in that tomorrow. ma doare durerea lui si nu apas cu yesterday -ul meu corect peste tomorrowul lui gresit plasat.
simt cum isi asuma ireversibilitatea timpului, iar el simte ca simt si-mi spune ca celui mai organic confident: that tomorrow will never come back.
ar vrea sa planga, dar eu stau ca un munte de nelacrimi langa el si il imbrac in forta.
tomorrow never dies, ma dau eu desteapta.
who dies? what dies? intreaba el intrigat de un nou cuvant greu ca timpul.
spuneam ca avem tot timpul din lume sa ne iubim, impachetez eu discutia si il imbratisez, ca sa opresc timpul.


sâmbătă, 17 septembrie 2016

revelatia scufundarii de suprafata

marchez minunile ultimei saptamani, cat beau un vin de mango, sa-i dea dumnezeu sanatate lu tatalutoma si sa-i tina viu mestesugu.
am dormit cuminte sub stele, m-am holbat la luna, i-am zis marii toate ofurile, ea le-a luat, le-a balacit si-a facut din ele spuma.
am meditat la 6 dimineata, cand numai eu si stele de mare eram treze si mi-am formulat mantre noi, de sezon cu briza.
mi-am verificat temerile, binecuvantarile si-am incropit cateva terapii de grup cu o mana de prieteni de nadejde.
mi-am pus o masca de snorkeling [made in italy, cumparata din canada de catre un prieten egiptean acum 25 de ani] si am vazut marea rosie pe sub captuseala.
am respirat egal pe deasupra lantului de corali grasuti, mai roz si mai mov si m-am minunat la gandul inmultirii lor asexuate, in timp ce noi dezbatem dileme gri pe uscat.
am vazut ciucuri de vegetatie balanganindu-se intr-un dans in care `inainte` si `inapoi` nu preseaza cu nicio consecinta.
bancuri de pesti ingusti si lati, rotunjori si taiosi, poate ca vreo 10 specii diferite am reusit sa identific in minutaria de timp subacvatic in care m-am abandonat.
imi placea cum mi se incetinisera gandurile. incercam sa numar pestii, apoi mintea a refuzat efortul. ce atata sens?
minunea era sensul de data asta.
o ploaie de pesti minusculi, cat degetele de la picioarele lu toma, se grabeau bezmetici care unde. poate ca se nascusera atunci. atat cat sa-mi permit sa celebrez viata, in burburucii ei.
e bun dedesubtul marii, ca uite ne arata ca nu suntem numai noi aici.
ca toate luptele in care ne angrenam constiinta pe uscat, se dizolva in magia roz cu mov, cu negru si cu verde si cu cine mai stie cate culori oi fi vazut si am uitat.
pe deasupra celui mai bogat recif, am simtit o caldura in stomac.
ca asa le place coralilor sa traiasca, doar pana unde patrunde lumina in apa.
am simtit viata subapei, mi-am auzit respiratia tubulara, in teama de a nu cadea pe infloriturile alea calcaroase, sa distrug mandrete de ecosistem si desigur corp uman in care mi-e dat sa-mi perpelesc spiritul.
descoperisem o liniste noua. am asezat-o pe patul inimii, langa pacea lunii pline care avea sa reduca orizontul la alb si negru, mat si stralucitor, reflexie si refractie, zbateri si cumintenii pe aceeasi pagina.




luni, 5 septembrie 2016

ne vedem in toamna

scriu plangand pe dinauntru. ma uit la casa asta colturoasa si ma vad deja la marea fara margini.
tatalutoma imi zice: sa nu plangi. we have eachother and we have all the time in the world. isn`t that enough?
sigur ca it`s enough.
ce tot plang eu aici?
ca nu mi s-a multumit la timp? ca iar am asteptat ce n-am primit?
ei, da cine cantareste in univers cat n-am dat cand se cerea dat si cat nu primesc fiindca prea astept?
vocalele mi-o iau inainte in timp ce scriu. ca intr-o doina hauita.
o poza cu o dacia renault imi misca inima. asa e viata. cand n-ai de unde sa te recompui, iti da cate un detaliu dinasta bizar, sa te intoarca la cine te-a facut.
copiii care mi-au zambit azi a iubire raman nemuritori in calendarul timpului inimii. a fost fericire acolo, nu incape indoiala. apoi dezamagirile, nu sunt ele painea vietii? nu din ele ne tragem motivatia? nu de la ele pornim cand visam?
mai am inca de lucrat la asteptari. atata am crezut ca le-am rezolvat si uite ca n-am trecut inca examenul seninatatii. sunt in proba detasarii si mi se sufla din spate. pot sa trisez sau sa ies din sala.
ies si vin in toamna, la marire. ma duc la mare intre timp.

nuurile devenirii mele

o sa fac o lista scurta, fara introducere, a tuturor nu-urilor din viata mea, in speranta ca va mai simplific din trebuinte. sa ma ierte mami ca indraznesc sa public dezgolirea asta de caracter.
nu detin masina, nici permis de conducere.
nu sunt de altfel proprietara a nimic, poate doar a viselor pe care nu le-am implinit inca, dar pe care mi le asum ca sa nu-mi fie rusine cand se vor fi conturat.
nu am gaze, cuptor cu microunde, aer conditionat, tv, aspirator, fier de calcat.
nu folosesc parfum, creme, balsam.
nu consum medicamente, sucuri sau dulciuri din comert.
nu cumpar decoratiuni. tot ce detinem e facut de mine sau de toma.
nu am covoare sau perdele.
nu fac patul.
nu mi-am vaccinat copilul si nu doresc polemici pe tema asta.
nu am cont bancar, prin urmare nici card de credit sau de debit. traiesc cu cashul pe care il castig de pe o luna pe alta, dand aripi unor zeci de copii, majoritatea cu parul cret.
nu las niciun nas curgand nesters.
nu cred in granite, culori de piele, sexualitati batute in cuie si religii inramate in constrangeri.
nu las niciun om sa planga fara sa-l imbratisez, exceptie facand taica-mio care de ex azi a plans pe skype cand ne-am vazut, dar asta e piatra mea si nu arunc in voi cu ea. ce vina aveti voi ca m-am dus eu departe? ce vina are ciberneticianul de tati, ca a studiat cu patos acum 40 de ani stiinta computerizarii lumii, ca sa ajunga sa ma vada in egipt, din pucioasa, si sa planga unui monitor rece ca berea. tsss
nu las complimentele nerostite, nici revelatiile nescrise.
nu vorbesc romaneste cu copilul meu, desi suntem cei mai buni prieteni. pur si simplu de cand s-a nascut a trebuit sa vorbesc mereu engleza sau araba, iar el a devenit fluent in limbile astea. el nu stie ca eu bloggaresc in romaneste cand adoarme el.
nu mi-e frica de bombe sau de tancuri.
nu stiu sa tac atunci cand cred ca am dreptate.
nu las injustitiile neamendate.
nu scriu daca n-am trait.
nu dau vina pe nimeni inainte sa-mi verific nepriceperile.
nu va mai retin, ca s-a facut tarziu.






sâmbătă, 3 septembrie 2016

cum am nascut in egipt

mi-am dus sarcina printr-un cairo sufocant, cu un sot mai mult plecat la revolutie decat langa burta mea crescanda.
am mancat aproape numai mango si-am luat in greutate vreo 6,5 kg.
am lucrat pana in ultima saptamana, am facut sport, n-am consumat niciun medicament. am citit mult despre nastere, alaptare, motherhood. ma apucase o nevoie puternica de a elimina tot ne-naturalul din viata mea. incepusem sa-mi fac cosmetice acasa, cu instructiuni de pe net, imi propusesem o nastere naturala, fiindca natural fusese tot parcursul conceptualizarii copilului si dezvoltarea lui armonioasa in casa lui de apa. incepusem sa simt ca doctorul care imi va asista nasterea e un cezariano lover, fiindca cezariana e un business in egipt. costa dublu fata de nasterea naturala, o poti planifica in agenda cu usurinta, fiindca e indusa, iar pentru doctor efortul dureaza 10 minute.
aici numai femeile sarace mai nasc natural, neintelegand bietele care e norocul lor in tot chinul pe care il suporta.
doamnele care se respecta fac o cezariana decenta, fiindca li s-a spus de pe timpul sarcinii ca e mai safe asa. nimeni nu mai are curajul sa-si asume o nastere naturala. pare o bizarerie cruda, la care nebuna sa fii, sa te supui.
cand ii spuneam doctorului meu ca eu sunt gata sa ma doara, el zambea si-mi zicea: stai sa ajungem acolo, stai sa vedem ce dimensiuni o sa aiba copilul, stai sa vedem cordonul...stai stai stai.
in noaptea facerii, mi-am urmat instructiunile ca la carte si l-am deranjat pe cezariano lover doar cand eram deja dilatata 6,5 cm. l-am anuntat ca eu ma duc sa nasc, la spitalul la ca am stabilit si ca daca vrea sa vina si el, mi-ar fi de folos.
a ajuns la spital la vreo 4 ore de cand discutaseram, timp in care a trebuit sa explic in engleza tuturor egiptenilor lumii ca nu vreau analgezice, ca sunt ok si gata sa imping. ei aveau instructiuni de cezariana, iar eu ma razboiam pentru nastere naturala, cu revolutionaru de tatalutoma la cap, dandu-mi viata intre contractiile la 1 min jumate care imi vlaguiau corpul gata sa se lepede de minunea ce crescuse in el, cu mango.
doctorul meu nu intelegea de ce ma opun cezarianei iar eu nu intelegeam de ce nu ma ajuta sa nasc natural.
am petrecut in dilema asta vreo 8 ore de agonie.
doctorul picior peste picior langa patul meu, gata sa-si scota bisturiul din teaca atunci cand ma las batuta.
n-am tipat, n-am plans. am indurat 8 ore, cu urechea intr-un aparat care monitoriza concomintent bataile inimii mele si cele ale copilului. intre contractii, credeam ca am murit. adormeam jumatate de minut, apoi ma trezea aparatul asta care batea inimile noastre impreuna, a mea si a copilului meu alert- gata sa vada cum arata parintii pe care el si i-a ales in univers.
echipa de anestrezisti astepta semnalul cezariano loverului, iar el pesemne ca zicea: stati ca asta se tine tare. mi-e ca va duceti acasa, ca azi nu anesteziem pe nimeni. stai prietene ca nu asa ne-am inteles. pai si io ce sa fac daca asta nu se vrea taiata?
cand am simtit ca durerile imi iau mintea, am cerut cu ultimul strop de luciditate sa fiu dusa la taiere. am plans 3 lacrimi intelegand ca am pierdut lupta.
tatalutoma mi-a zis: n-ai pierdut nimic. esti cea mai puternica femeie pe care o cunosc. esti inca in lupta. ne vedem cu toma intr-un sfert de ora.
doctorul mi-a zis: esti epuizata. cred ca ai nevoie de anestezie totala. am urlat la el ca vrau sa fiu treaza cand copilul meu vine pe lume, iar el a taiat de pe lista contributia pentru anestezistul general. am stiut. iar el a stiut ca stiu.
l-am auzit pe dragul de toma plangand si mi-am dorit sa-mi golesc mintea de toate gandurile, ca sa pot sa nu uit niciodata primul lui sunet.
m-au intrebat: you want to give him a kiss? iar eu am raspuns incurcata: numai daca el vrea.
am inramat printul batailor inimilor noastre la unison, din momentul in care inca mai speram c-o sa nasc natural.
avem nevoie de moase!
cine nu intelege adevarul asta esential fura viata! o societate care nu-si educa mamele spre miracolul nasterii naturale ramane o societate bolnava la suflet, societatea antidepresivelor fara reteta.